Acest site foloseste cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor. Citeste mai mult... X

Cultura generala

Este adevarat: crocodilii chiar plang dupa ce inghit prada. Crocodilului ii curg lacrimile abundent din ochi, dupa ce biata victima este devorata. Acest fenomen nu se datoreaza, cum s-ar crede, regretelor tardive pe care le incearca uriasa reptila, ci este un mecanism de reglare prin care animalul scapa in acest fel de apa si sarurile in exces.

› vrei mai mult
Versiunea imprimabila

 

De la streaja Vergului pana la Biserica Delea-Noua, un nor de praf galben se ridica de la pamant, manat ca intr-o albie printre casele si gradinele soselei nepietruite.

Granarii se intorc de la sate, de la mori si porturi. Unii incarcati cu varf pin’ la cercul coviltirului, altii cu carutele goale si cu maldar proaspat in cadirle. Bicele pocnesc pe dasupra naintasilor; caii voinici si aprinsi joaca in hamuri si nincheaza, mirosindu-si din departare grajdurile. Tinerii, rumeni si nadusiti, cu zabunele si cu camasile deschiate, cu hamurile pe dupa gat, calari pe rotasii din stinga, dau chiote in goana cailor; iar daca caruta le e greu incarcata si roatele abia li se invartesc in osii, ei canta prelung Muma draga, muma, Dine,Dine,Constantine, or Ghita,Ghita,Catanuta, batand cu calciile goale in pantecele cailor.
Inaintea lor ies , in carduri, copii dolofani, dasculti si cu pletele carliontate pe grumaji si se uita cu jind cum mai-marii lor mana cite si sase cai, fetite saltate cari furiseaza cate o ochire pe cine mai stie ce flacau voinic, muieri cu furca in brau, s-apoi, in urma lor, toti canii mahalalii, latrand si chefnind a bucurie.

Si vorba se daschide, de la biserica pana la streaja, intre cei din caruta si din sei si cei de pe jos.
Femeile intreaba pe altii de ai lor, pe ai lor de cat chila si cum au dat-o.
Copiii vor pepeni verzi si galbeni, si mai ales sa-i duca in brate, macar de i-ar dobora bosarii la pamant. Ba tartacute, ba tivgi, ba porumb verde, ba sa-i suie si in caruta. Pe cei mai mici femeile i-arunca in bratele celor de pe cai, iara acestia, ca pe niste dovleci i-azvarla in culmea graului; si copilasii se scoala cu nasul, cu gura si cu parul plin de boabe, si scuipa, si se sterg cu dosul manelor pe la nas, si rad, si tipa, si nimeni pe pamant nu e mai fericit decat ei.

Dar printre lumea vesela se strecoara Maria Sandului.
E nalta si slaba, inbrobodita c-o marama; cauta neclintit in lungul carutelor ce se perd in norul de praf. De poalele rochiii e agatat, cu amandoua manele, un copil ca de sapte ani.
Maria calca lung si repede.
Copilul plange:
- Mama, stai mai incet; mama, ma dor talpile...
Cateva femei se uita dupa ea, dau din cap si-si soptesc incetinel si sfios:
- Nu e d-a buna Sandului.
- N-a venit de doua saptamani.
- Nu ma uit eu ca e tanar, caci de, ei traiesc bine de la Dumnezeu. Doar nu si-o fi iesit din minti, asa din senin.
- Nu se afla... E om de treaba.
- Mie mi-a spus al meu ca cand s-a dus la Oltenita nu l-a mai vazut.
- Si mie, ca s-a dus pe Sabar in jos.
- Eu am aflat ca s-ar fi daspartit de Mitran ca sa treaca Argesul.
- Argesul? Argesul? Ce mania Domnului! Ce apa lacoma! Cum te inseala si te fura; pe cati n-a rapus; si ai nostri nu se mai invata minte, capete seci ce sunt!
Asa zise una dintre ele si-si facu cruce mare si apasata, iar dupa ea cu toatele se inchinara inganand:
- Doamne, fereste, Doamne, si pe dusmanii nostri!

Maria, nezarind nici pe Sandu, nici caruta lui noua si ferecata, nici prastiasii lui, cari sforaiau si ninchezau, desi ii ingheata inima sa mai auza „Nu l-am vazut, cumatra”, „nu i-am dat de urma cu nici un chip”, desi abia-si stapaneste plansul ca sa nu-si sperie copilul, nu mai poate rabda si intreaba de la un card de vreme pe toti, in sir, si ofteaza adanc, neavand veste de zilele Sandului.
Din caruta in caruta, din „nu stiu” in „nu stiu”, a ajuns la cel din urma granar, la tata Motoc Neadormitul.
Copilul ii plange ca-l dor talpile si calcaile.

- Tata Motoc, d-al meu nu stii nimic, intreaba Maria, nu l-ai aflat pe drumuri? Ca de mai bine de doua saptamani nu s-a intors p-acasa.
Batranul, cu barba alba pana la cingatoare, cu plete lungi ravarsate pe umeri si cu sprincenele albe si stufoase, isi opreste caii, tuseste in sec si prefacut si da sa vorbeasca.
- Tata Motoace, spune-mi drept ce stii, n-o mai potrivi, ca tot degeaba este; mai bine sa stiu la un fel unde i-o fi osciorul.
Asa taie Maria cuvantul inganat al batranului.

- De, Marie, tata, tine-ti inima, dar de cand s-a hotarat sa treaca Argesul, singur-singurel, cu caruta cu ovaz, nu i-am mai dat de urma. A doua zi am aflat ca Argesul a venit mare, topenia pamantului, ca si-a surpat malurile, c-a sorbit toate podurile si si-a ravarsat apele afara din albie cat iti bate ochiul. Dar tu fa-ti ganduri bune, ca nimeni nu moare cu zile. Cand ai zile, treci prin foc si prin apa si n-ai habar, cand nu, te parjoleste carbunele din lulea si te ineci intr-o picatura de apa. O sa vie el, o sa vie, de i-o fi scris sa vie...
Astfel ii vorbi tata Motoc si, incolacind biciul pe dasupra cailor, arse pe naintasi, dadu ghies rotasilor si urni din loc caruta care trosnea de incarcata ce era. Caii, atatati de sarpele batranului, smacira in ham, se opintira in picioarele de dindarat, infipsera in pamant pe cele dinainte, proptira capetele in latele lor pepturi si-o pornira la trap, ca si cum n-ar fi tarat nimic dupa ei.
Maria, dreapta si nalta, ocoli cu privirea intinsele cimpii din fata Pantilimonului, taiate drept pe la mijloc de drumul galbiniu care se ingusta si se ascutea ca un par spre capatul infipt in zarea cenusie a dapartarii. Cand isi intoarse privirea pe urma granarilor, nu mai zari pe nimeni. Norul de praf se stingea dincolo de biserica; soarele alunecase la vale sub verdele posomorat al gradinilor.
Se intoarse spre casa, luandu-si copilul de mana.

Pasea incet-incet, dand din cap si negandindu-se la nimic.
Ca niciodata era ostenita, era obosita fara sa fi muncit; ii era frica, ii era cald si inota in praful fierbinte din mijlocul drumului, fara a se abate pe cararuia de pe marginea viilor. Copilul o intreba somnoros si trist:
- Mama, de ce nu vine tata cum venea al’data? Toti copiii au pepeni, tartacute si tivgulite mici, numai eu n-am de unde, parca n-as avea pe nimeni...
Maria tresari, inchise ochii o clipa; cind ii deschise erau calzi, rosii si umezi.
Se gandi; se opri in loc; isi lua copilul in brate, se uita lung la el si ofta, luand iar calea spre casa. In fundul urechilor auzea necontenit cuvintele batranului Motoc: „O sa vie, o sa vie, de i-o fi scris sa vie”. Si cand ii trecu prin minte cum vine Argesul si-si rostogoleste valurile cat dealurile de mari, ca uneori e ca zidul, drept si inalt, urland ca o fiara, mancandu-si malurile cu copaci infipti acolo de veacuri, si cand se gandi cate suflete a rapus, cate harci si cate ciolane de oameni si de dobitoace a imprastiat in luncile lui, si cand se mai gandi ca Sandu a vroit sa-l treaca, si a doua zi s-a latit vestea ca Argesul s-a aruncat afara din albie, Maria incepu sa planga pe-nfundate, inecandu-si hohotul, sugrumandu-si oftatul si strangandu-si copilul la san, care, nestiutor de grijile si durerile mumii, atipise, ostenit de drum si de caldura.
Cand intrara pe streaja, soarele apusese; luceafarul clipea ca un ochi de diamant, singur si viu in toata nemarginirea seninului albastru.

Apropiindu-se de casa, Maria Sandului nu-si mai putu prididi plansul; lacramile ii picurau cate trei-patru boabe dodata, scuturandu-se de pe cerculetele ei pe picioarele goale ale copilului.
Copilul isi freca picioarele si mormai furat de somn:
- Ah! cum ma ustura...
Maria ajunse in poarta, o daschise, ocoli gradina, se intoarse spre grajd si cand sopti: „O fi avut zile?”, un carlan, legat la ieslea grajdului, nicheaza; copilul tresari speriat si incepu sa planga.
Ea inta in casa, incuie usea tinzii, intrebandu-se: „O fi avut zile?... O fi avut zile?”
Copilul doarme cu fata in sus, cu manele aruncate pe perna, cu gura cascata, c-un picior peste plapama, linistit, fericit in odihna neturburata a somnului. Arar misca cate un deget si da sa daschiza pleoapele prinse una de alta. capul ii e inconjurat de parul involt si balai.

Maria, in genunchi, inaintea icoanelor, se roaga; ochii i-au incremenit la ele.
Candela arde, cletanandu-si putintel flacara mica si galbuie.
Maria se scoala; incepe a mormai rugaciunile apucate din parinti, apoi se pleaca la pamant si saruta pamantul; se ridica in sus; face trei cruci; si alta matanie, si alta, si nenumarat de multe, pana cand, doborata de dureri de la mijloc, cu mintea aiurita de rugaciuni, cu ochii storsi de plans, se suie in pat, se inalta in varful picioarelor si saruta icoanele din crestetul pana la talpile sfintilor, fara sa-i scape un locsor, cat de mic, nesarutat.

La urma scoase de supat un ulcior si turna untdelemn de umplu pana sus paharelul candelii.
Candela se misca, caci tinta in care e batuta s-a slabit.
Maria se da jos, se dezbraca, inchina copilul ca sa-l adaposteasca cu sfanta cruce, il saruta pe frunte si se vara binisor langa dansul.
De truda si de griji, puterile i s-au dus, si adoarme cu lacrimile in ochi, strangandu-si copilul la san.
Candela arde.

Muma si copilul, cum stau imbratisati, parca sunt una, o singura fiinta...
Opaitele si lumanarile de seu s-au stins in toata mahalaua. Un vant care adiase pana catre miezul noptii dodata s-a pornit in nestire sa bata cu manie. De la apusse ridica nori negri si mari si inghit seninul cerului. Norii se rostogolesc posomorati, dasfasurandu-si panza lor cernita. Intreaga bolta a cerului s-a stins, a pierit in intunericul lor. E un haos negru si nepatruns. Nu se mai aude nimic, afara de vuietul vantului care se umfla si indoaie plopii nalti parc-ar fi niste trestii.

D-odata sa auzi un tipat daznadajduit in casa Sandului. Geamurile sarira in bucati si cercevelele trosnira si cazura la pamant. Un fum galben bufni pe fereastra si cateva scantei se dusera in sus ca niste sageti lungi, sorbite de mania vantului. Fumul se inrosi si navali pe fereastra, pe cos si prin acoperis. Intr-o clipa fasii de flacari ascutite izbucni pe fereastra sfaramata. La lumina lor infioratoare Maria se zari galbena, cu gura cascata, cu ochii rosii si scanteietori; se repezi in usi sa le sparga, apoi se intoarse repede, infipse amandoua manele in vergelele groase ale ferestrii, le zgudui, le departa una de alta si izbuti sa-si arunce copilul care tipa spaimantat; copilul se scula de jos si se perdu in intunericul ulitelor strigand: „Arde, oameni buni, arde maiculita mea!”


Cand s-a ridicat mahalaua in picioare si s-a adunat in curtea Sandului, casa intreaga era o flacara care se rupea in fasii de bataile vantului, mistuind tot... tot trosnind, crapand si prefacandu-se in cenuse in gura focului. Si cand vazura trupul Mariei atarnand pe fereastra, jumatate afara, jumatate in casa, cu ochii sariti din vagaunele lor, cu gura cascata si desfacuta in doua (o carne vie sfaraind la palalaile focului), cu totii plecara ochii in jos, se infiorara si incrucisara bratele pe piept.
Nu mai era nimic de scapat.

Citiva se repezira prin flacari sa-i scape barim trupul, si cand cercara sa o traga de mani, manele se dasfacura din umeri; femeile si copiii izbucnira intr-un hohot de jale.
O flacara era de la pamant pana in negura vazduhului; zidurile trosnira, se daspicara si acoperisul casei se pleosti, cazu si acoperi pe Maria...
Cerul posomorat s-a inrosit ca un fund de caldare. Cainii, speriati, urla.
Granarii privesc si se inchina si se minuneaza d-asa blestem neauzit.
- S-o fi rasturnat candela de la icoane, ca n-are de un’ sa fi luat foc.
- Asa si e, ca biata Marie, de cand nu mai stia de Sandu, ardea candela si ziua, si noaptea.
- El se ieca, ea arse, ce urgie nemiluita!
- Dar bietul copil, o fi cenuse...
- Nu, se zice ca l-ar fi auzit alde Kiruleasa tipand pe ulita si fugind spre gropile de nisip.
- Mititica Maria, si l-a aruncat pe fereastra, si ea, ea, vai de trupsorul ei... ce chinuri... ce chinuri nespuse!
A doua zi casa era un morman de cenuse.
E dumineca; barbatii si femeile se duc spre biserica, dar cum se apropie de curtea Sandului pun ochii in pamant si lacrimeaza. Dupa leturghie se intorc in siruri spre casele lor, tristi si ofiliti c-au pierit doi dintre ei, tarani ca si ei, d-o vorba si d-o lege ca si ei, suflete de crestini ca si ei.
Vro cativa, cu tata Motoc in frunte, se abat in curtea Sandului.
Si tot vorbind si uitandu-se la gramada de cenuse si de taciuni, dodata le tacai inima tuturora... Copilul dormea cu capul p-o grinda si cu picioarele varate in cenusea clada inca...
- Vedeti, zise tata Motoc, dorul de vatra l-a adus in cenusea caselor; dar cand i s-o raci cenusea pe picioare, plapamile noastre, ale tuturora, s-ai incalzeasca picioarele.