A fost odata un timp, pe cand Molna si Prutul nu faceau hotar intre trei tari surori, pe cand bourul moldovenesc era singur stapan pe-o tara larga, indemanatica, locuita de-un popor ager si drept pamantean. De pe atunci, deci, si pana-n zilele noastre, ramas-a vorba din tata-n fiu cum ca un joc de copii se incinsese odinioara pe sesul Trotusului, nu departe de satul Borzesti, sub un soare frumos de primavara. In doua taberi era despartita ceata copiilor: una infatisa tabara tatarilor sub comanda lui Gheorghie, un copilandru cu plete negre si cu ochii de mure, iute si neastamparat ca Trotusul ce se pravale de la munti; cealalta era tabara moldovenilor sub comanda lui Stefan, un copilandru cu plete blonde, cu ochii albastri, ganditori, si cu inima cutezatoare. Cel dintai era fiu de taran, cel de al doilea fiu de domn.

Ei insa se jucau la un loc pe iarba verde, in racoarea aerului, sub stapanirea dreapta a soarelui de primavara.

Si ambele taberi, inarmate pana-n dinti cu pusti de soc, cu sabii de sindila, cu suliti de trestii, se bateau amarnic intre ele, de clocoteau vaile Trotusului si se spariau toti graurii din tufarisuri. Iar comandantii, calari pe fugari aprigi de nuiele, alergau cand la aripa dreapta, cand la aripa stanga a ostirilor insirate, si-si imbarbatau soldatii la lupta.

A tinut cat a tinut batalia nehotarata, dar, in sfarsit, copilul cel cu ochi albastri ganditori, care avea darul de a se razboi mostenit de la tatal-sau, invinse pe tatari, prinse pe hanul lor, pe neastamparatul Gheorghie, si-l lega de-un stejar batran, martur de cea intai izbanda a viitorului domn.

Apoi toti hatmanii si capitanii lui Stefan se adunara imprejurul stejarului si prinsera sa judece pe hanul tataresc, unii pentru vreo minge furata, altii pentru vreo cetate de hartie daramata, tot fapte rale ce nu puteau fi iertate; iar bietul han, cu ochii plecati in jos, isi astepta osanda, abia stapanindu-se de ras.

In sfarsit, Stefan, dupa ce asculta parerea mai-marilor ostirii sale, zise cu sprancenele incretite:

— Porunca domniei-sale este sa-l spanzurati de creanga cea de sus, ca sa fie de pilda si altor neamuri!

Apoi nenorocitul han fu legat cu franghie de subsuoara si ridicat pe creanga in sus in salvele pustilor de soc si in strigatele de bucurie a ostenilor invingatori. Joc nebunatic, copilaresc, la care soarele, in maretia lui, se uita zambind, el care vazuse multe altele pe coaja noastra pamanteasca!

Dar, o Doamne, ce se aude?... Ce clocot aduc apele Trotusului de sus in jos?... Un vifor se starneste de puterea caruia se leagana in aer micul han tataresc, si pamantul prinde sa se clatine si sa sune parca s-ar fi rasturnat stancile cele mari de la obarsiile Trotusului.

Iar in timp ce Stefan si intreaga lui ostire stateau nedumeriti de vuietul ce se apropia, in timp ce micul Gheorghie in bratele vazduhului se gandea la cei ce-s spanzurati aievea, deodata se vazu o ceata nenumarata de adevarati tatari venind in goana mare a cailor spre dansii si-atunci... vai!... toti copiii, cuprinsi de groaza, apucara la fuga care-ncotro, uitand pe micul Gheorghie, care atarnat de creanga stejarului, zambea inca in nevinovatia lui, nestiutor de urgia ce-l ameninta. Da! el zambea inca... dar atotvazatorul soare inceta de a zambi, caci in acel moment o suta de sageti, o suta de suliti se infipsera in trupul lui. Ceriul se posomori, frunzele si crengile copacului, patate de sange copilaresc, se clatinara infiorate.

Treizeci de ani au trecut dupa aceasta intamplare, si micul Stefan, schimband sabia de lemn pe palosul de otel, se urca de pe treapta pe treapta pe scara lumii, pana ce ajunse sa fie numit la Direptate domn tarii Moldovei, inscaunat si miruit de mitropolitul Teoctist.

Astfel, facandu-se insusi tiitor peste toata tara, incepu viata grea si anevoioasa, tot in razboaie si osteneli, caci tara, fiind bogata, larga si indemanatica, destepta setea tuturor vecinilor. Dar cu cat nevoile veneau mai grele peste dansul, cu atat inimosia lui crestea; si a voit Dumnezeu ca el sa mearga din biruinta in biruinta, si numele lui sa se mareasca tot mai mult, incat sa razbata peste hotarele Moldovei, departe in lumea apuseana si sa razbata prin patura veacurilor pana la noi.

Iar el, domn drept credincios si pamantean, de fiecare biruinta inalta cate o biserica spre marturie nepieritoare de trainicia neamului nostru si de bunatatea lui Dumnezeu. Multi ani domni Stefan-voda cel Mare in care timp aseza cu nestramutare temelia stapanirii noastre asupra campiilor Dunarei, pecetluind si sfintind aceasta stapanire cu sangele varsat. Dar tot nu era linistit. Un gand indaratnic il urmarea din copilarie, gandul micului Gheorghie, ucis de tatari; si oriunde s-ar fi dus, orice-ar fi facut, chipul cel oaches si dragalas i se infatisa necontenit, cerandu-i parca razbunare.

Iata ca intr-una din zile i se aduce veste ca o multime de oaste tatarasca a navalit in tara peste apa Nistrului, pustiind pamantul, rapind cardurile de vite, dand foc satelor si girezilor de pane, robind femeile si copiii.

Iute Stefan isi intocmi oastea si le iesi inainte la satul Lipinti. O! de asta data, nu mai era ca acum treizeci de ani, pe sesul Trotusului, la stejarul din Borzesti; era o adevarata batalie cu tatarii. Stefan cel blond cu ochii albastri ganditori, calarea, nu ca atunci pe o nuia de alun, ci un cal aprig de soi moldovenesc si alerga ca un fulger la toate punctele de bataie, varandu-se unde primejdia era mai mare.

Si-n loc de sabii de lemn, se-ncrucisau acum sabii de fier, si-n loc de pusti de soc, detunau tunuri de schija, incat se-nnegrea vazduhul de fum, de uneori nu se mai vedea om cu om. Pana-n ceri se inalta rasunetul restristei de pe pamant; iar tatarimea, cuprinsa din doua parti, se macina si se mistuia ca pleava intr-un vartej de doua furtuni ce se ciocnesc. Ros era soarele sus ca in timp de grea cumpana, ros era pamantul jos de sangele ce galgaia. Dar sufletul bataliei, acel ce vedea si stapanea toate era chipul blond al lui Stefan, care se arata pretutindene ca o icoana de imbarbatare, dand inima ostenilor lui si facandu-i sa mearga la biruinta sigura.

Si, in adevar, sigura si desavarsita a fost biruinta moldovenilor, caci n-apucase a asfinti soarele si intreaga urdie tatareasca a fost sfaramata si robita, prinzandu-se pe insusi seful lor, fiul hanului tataresc de peste Volga.

Iar Stefan a dat lauda lui Dumnezeu si a trimis sol de bucurie sotiei Evdochia, sora tarului Simeon.

Apoi nu trecu mult timp dupa aceasta si auzind batranul han de peste Volga despre nimicirea ostirii sale la Lipinti trimise lui Stefan soli incarcati cu odoare pentru rascumpararea fiului sau din robie, iar Stefan raspunse solilor ca-i va da drumul daca se vor invoi la aceasta mai-marii ostirilor lui, care au a fi adunati si intrebati pe malul Trotusului la satul Borzestii.

Era o zi frumoasa, o adevarata zi de primavara, ziua in care Stefan isi aduna hatmanii si capitanii pe malul Trotusului sub batranul stejar unde micul Gheorghie fusese ucis de tatari.

Trist parea acum copacul si garbovit atat de povara celor treizeci de ani trecuti peste crestetul lui, cum si de amintirea dureroasa a faptului ce l-a insangerat. De altfel, nimic nu era schimbat; acelas camp verde inflorit, aceleasi ape iuti si neastamparate ale Trotusului, care curg fara repaos pe asternutul lor de prund, acelas soare dulce si zambitor care a dezmierdat odinioara jocul cel nebunatic de copii.

De acelas stejar sta acum legat un adevarat tatar, fiul hanului Mengli Gherei de peste Volga, si roata imprejurul lui erau mai marii ostirilor lui Stefan: hatmanul Arbore, hatmanul Sendrea, aprodul Purice, logofatul Tautu, vornicul Boldur si alti multi osteni si oameni de frunte; iar in mijlocul lor, drept in fata tatarului, sta insusi Stefan, copilandrul de odinioara peste capul caruia de asemenea trecusera cei treizeci de ani ce au garbovit stejarul, insa din mladita de copil crescuse acum un alt stejar mai falnic, cu ramuri intinse de la munti si pana la mare, la umbra carora se adapostea un popor intreg de plugari si de osteni. Iar mai la o parte stateau solii lui Mengli Gherei cu darurile de peste Volga.

— Voi, hatmani si capitani! zise Stefan, incretind din sprincene; v-am adunat aice ca sa dau in judecata voastra pe fiul hanului tataresc, si sa hotarati voi insiva de i se cuvine iertare sau pedeapsa. Sunt acum treizeci de ani, eram mic si ma jucam sub acest stejar batran c-un copil Gheorghie din Borzesti, cand deodata navali fara veste asupra noastra Mengli Gherei, hanul tatarilor de peste Volga, cu o urdie nenumarata, si ucise fara mila pe nevinovatul Gheorghie. Iata ca acum, cu ajutorul vostru si a lui Dumnezeu, fiul aceluias han a cazut prins in manile noastre, dupa ce si el ne-a calcat tara fara dreptate, a ars multime de holde si sate, a ucis multime de femei si de copii. Parintele sau ne trimite soli si daruri pentru rascumpararea lui. Las la voia si intelepciunea voastra sa hotarati ce i se cuvine!

Atunci toate fruntile se posomorara, toti ochii se pironira asupra tatarului, care in acel moment avu neauzita obraznicie sa scuipe asupra moldovenilor facandu-i cani; iar batranul hatman Arbore zise urmatoarele:

— Maria-ta!... N-am avea ce face cu viata acestui tatar ce ne batjocoreste, caci tara s-a adapat cu indestul sange paganesc, si sangele unuia mai mult n-ar spori intru nimic roada pamantului nostru. Dar acest unul este fiul hanului tataresc, si maria-ta, care te lupti de atatia ani pentru intemerea neamului nostru, esti dator sa faci dintr-insul pilda, ca sa mearga vestea peste cele patru hotare ale tarii, cum ca oricine samana moarte pe pamantul nostru, moarte culege!

Atunci toti intr-un glas strigara: La moarte, la moarte!... Iar Stefan, intorcandu-se catra solii lui Mengli Gherei, le zise:

— Duceti-va cu daruri, cu tot la stapanul vostru si spuneti-i: ca atat de mult s-a scumpit capul fiului sau prin sangele crestinesc ce-a varsat, incat el nu are indestula avere sa-l poata rascumpara. Iar daca vrea sa-l intalneasca in locul unde s-a dus, atunci sa se incumateze sa ne calce hotarele!

Apoi, dupa ordinul lui, fiul vestitului han tataresc Mengli Gherei de peste Volga, stapanul Crimeei si al Ucrainei, spaima polonilor si a moscovitilor, fu ridicat in sus cu manile legate la spate si spanzurat de aceeasi creanga de care se legana odinioara micul Gheorghie, cand fu strapuns de sagetile tataresti; s-atunci surlele, trambitele si darabanele ii facura cinstea cea de pe urma, si o salva puternica de sinete, imprastiind vestea mortii lui, facura sa salte apele Trotusului.

Iar Stefan, judecand ca batranul stejar si-a indeplinit menirea, deoarece frunzele si ramurile lui cu sange au fost spalate, a poruncit sa i se dea foc, si-n locu-i a zidit, in amintirea tovarasului sau din copilarie, o biserica cu hramul Sfantului Gheorghie.

De atunci si pana azi multe s-au intamplat, caci patru sute de ani trecut-au peste tara, intovarasiti de voi si nevoi, dar inca si astazi, cand merg calatorii sa viziteze biserica cea neagra din Borzesti, simt o tainica strangere de inima, aducandu-si aminte ca pe acele lespezi de piatra a calcat odinioara piciorul lui Stefan, care a fost sufletul de viata, cheagul neamului romanesc, si astazi inca ochii lor parca vad rasarind din intunecimea boltilor marea lui umbra care de acum va pluti peste noi in adanca viitorime ca un spirit proteguitor.