Ochelarii buniciiPe scrin, pastrand privirea ei vie, au ramas
Pe galbena gazeta ce-ncremeneste anul.
Odaia de-altadata mi-arata talismanul:
Iau ochelarii moartei si-i pun sfios pe nas.
Prin abureala vremii nu s-a schimbat nimica,
Doar pozele din rame vechi au intinerit…
Dar din adanc de-oglinda in fata, mi-a zambit
In jiltul ei — ca-n vremea cand eram mic — bunica.
La geam fosneste plopul sau pasii au fosnit?
Prin usa zavorata "ei" intra in odaie.
E o fetita: Pia, cu bucle: Niculae…
Dar cine e baiatul acela linistit?
Bunica-i da pe frunte, blond, parul la o parte…
De ce se uita astfel la mine? Nu-l mai stiu…
Nu vreau sa-l stiu… nu pot sa-l stiu… E prea tarziu!
De omul chel si rau, raman legat pe moarte. |