P-asa vremuri se zice ca ar fi vacuit imparatul cu stema rupta din soare, in cel mai frumos palat de clestar si peste cel mai intelept si mai viteaz norod.
Nu era crai pe care imparatul cu stema rupta din soare sa nu-l fi domolit, ca nici-o oaste dusmana nu putea sa-i stea impotriva. La vreme de adanci batraneti sta inzauat in fruntea ostasilor, calare pe un bidiviu ce arunca pe nari trambe de fum si limbi de foc. Si toti ai sai prindeau la inima si biruiau, caci asa li se parea lor cum era el de batran si inzilit, tocmai ca o lance ruginita, care d-a pururea rapusese pe oricine izbise. Dar cat era de mare si de vestit, ca se dusese vestea pana unde pamantul e drob si piftie, d-a surda ii fura toate.
Intr-o zi sfanta pe la chindii, numai ce i se paru ca stema din cununa imparateasca se umfla si creste, creste, ba cat oul ele gasca, ba cat un bosar, si-i indoi grumajii, si-l pleca la pamant. Infricosat, imparatul se lupta ce se lupta cu namila de diamant, iar la urma urmii cazu cu fata in jos, podidindu-l un plans de foc.
Nu trecu cat ai scapara din amnar, si se apropiara de imparat, cu mangaieri si desmierdari, odrasla lui de trei fete, ca trei zane, surori si nepoate, cari mai de cari mai chipese si mai dragalase. Apoi venira mai marii tronului si slugile ohavnice. Toti cu toti iesira ca dintr-o lacra, sa caza cu matanii, doar or curma focul imparatului.
Cel mai de frunte dintre sfatuitori aduse vorba cam asa:
- Luminate imparate, care palos ca al Mariei-tale n-a mai fost atatea veacuri intunecat si frant de razboaie? Care imparatie a ramas, atata amar de vreme, nestirbita si cinstita pe fata pamantului? Care rasura e mai invoalta si mai rumena ca domnita, fata cea intai nascuta a Mariei-tale? Care mura sa fie mai neagra ca ochii celei mijlocii? Care raza mai luminoasa ca domnita cea mai mica? Apoi, luminate imparate, dupa atatea noroace si bunatati ce-i fi avand ca sa te mai tanguiesti?
