|
|
|
|
 |
| |
Cand plecau cele cinci surori, cea mai mica ramanea singura langa fereastra, le urmarea cu privirea si-i venea sa planga. Dar sirenele n-au lacrimi, si pentru asta inima lor sufera si mai mult.
- O! De-as implini si eu cincisprezece ani, zicea ea, simt de pe-acum ce mult am sa iubesc lumea de sus si oamenii care sunt pe-acolo. Sosi in sfarsit si ziua aceea: implini si ea cincisprezece ani.
- Acum o sa pleci si tu, ii zise bunica, vino sa te gatesc ca si pe surorile tale.
Si-i puse pe cap o coroana de crini albi, ale caror foi erau din jumatati de perle, si-i atarna de coada opt stridii mari, ca sa se stie din ce vita mare se trage. Ma doare! zise mica sirena.
- Ca sa fii gatita frumos trebuie sa suferi putin, raspunse bunica.
Cum ar mai fi aruncat ea toate podoabele astea, si coroana grea care-i apasa capul. Florile rosii din gradina ei i-ar fi stat mult mai bine, dar nu-ndraznea sa spuna nimic.
- Adio, zise ea, si usoara ca spuma se-nalta prin noianul de apa.  Cand scoase capul din mare, soarele tocmai asfintise; norii erau inca rumeniti, tiviti cu aur, si luceafarul serii scanteia pe cer. Aerul era placut si racoros, si marea linistita. salta apa, vedea prin geam o multime de oameni foarte frumos imbracati. Cel mai mandru dintre ei era un tanar print de vreo saisprezece ani, cu parul lung si negru; pentru serbarea zilei lui se facusera toate pregatirile astea. Marinarii jucau pe punte, si cand tanarul print se arata, o suta de artificii se inaltara in vazduh, imprastiind o lumina ca ziua. Sirenei insa ii fu frica si se dadu la fund: dar curand iesi iar si i se paru ca stelele cerului cadeau ca ploaia asupra ei. Niciodata ea nu vazuse focuri de artificii; sori mari se-nvarteau, pesti de aur sagetau noaptea, si toata marea limpede si potolita stralucea. Pe corabie se vedeau lamurit nu numai oamenii, dar si franghiile. O, ce frumos era tanarul print! Strangea mana tuturor, vorbea si zambea fiecaruia, pe cand muzica umplea noaptea de cantecele-i armonioase. Era tarziu acum, dar sirena nu-si mai putea lua ochii de la corabie si de la tanarul print. Luminile se stinsesera si tunurile amutira; toate panzele fura intinse si corabia porni repede inainte. Sirena o urmari fara a-si abate privirile de la fereastra.
Dar deodata marea incepu a se tulbura, valurile cresteau, si nori grosi, negri, se gramadeau pe cer. in departare fulgera, o furtuna ingrozitoare se apropia. Corabia, in fuga-i ametitoare, se legana pe marea-nvolburata. Valurile ridicandu-se ca muntii inalti, aici o faceau sa lunece intre ele ca o lebada, aici o inaltau pe culmea lor. La inceput ii placu foarte mult micii sirene aceasta calatorie zbuciumata; dar cand corabia, izbita cu furie, incepu a trosni, cand vazu catargul cel mare frangandu-se ca o trestie, si corabia lasandu-se pe o parte, in vreme ce apa napadea in fundul vasului, numai atunci isi dadu seama de primejdie, si trebui sa se fereasca de grinzile si de sfaramaturile corabiei prapastuite. Cateodata se facea asa de intuneric, ca nu se mai vedea nimic; numai la lumina fulgerelor i se infatisau toate amanuntele acestei grozave nenorociri. Pe corabie era o invalmaseala de neinchipuit; inca o zguduitura, si vasul se desfacu in bucati. Sirena vazu pe tanarul print pierind in valuri. in culmea fericirii, crezu ca el se coboara la locuinta ei; dar numaidecat isi aduse aminte ca oamenii nu pot sa traiasca in apa, si ca el o sa ajunga mort la palatul tatalui ei. Atunci ea, ca sa-l scape, se repezi inot printre grinzile si sfaramaturile ce pluteau deasupra apei, negandind c-ar fi putut si ea sa fie zdrobita de vreuna din ele; se cobori in adancuri de mai multe ori, si astfel putu ajunge pana la tanarul print, tocmai in clipa cand, parasit de puteri, el inchidea ochii, gata sa moara. Mica sirena il prinse si sustinandu-i capul deasupra apei, se lasa cu el in voia valurilor.
|
|
|
 |
|
|
|
|
|
