Cultura generala

Dreptul de Copyright nu dureaza o vesnicie. Acesta expira la 50 de ani dupa moartea autorului.

› vrei mai mult
Versiunea imprimabila

 

Intr-un sat nestiut de nimeni isi duceau linistitele zile ale batranetii doi oameni nevoiasi, dar buni la suflet precum painea scoasa din cuptor. Trudisera din greu o viata intreaga, insa alta agoniseala nu aveau decat o cocioaba, cat sa nu-i ploua si sa nu-i ninga, doua, trei gaini prin obor si un cot de pamant. Adevarata lor bogatie erau doi flacaiandri pe care ii iubeau mai mult decat orice pe lume. Cand au simtit ca li se-apropie sorocul, i-au chemat inainte si le-au spus cu blandete: - Dragii nostri, zilele omului sunt numarate si nu va mai trece mult pana cand bunul Dumnezeu ne va chema in imparatia Lui. Oricat ne-am ostenit, noi alta avere, afara de zidurile astea si de cotul cela de tarana, nu va putem lasa.
Bucurati-va de ele intocmai ca niste frati. Si va mai impartasim o taina: la capatul lumii se afla doua plante fermecate. Una se gaseste in partea rasaritului si poarta numele de iarba puterii, iar cealalta in partea apusului si ii zice floarea intelepciunii. Va simtiti vrednici sa purcedeti in cautarea lor ?
- Vom face din noapte zi si nu ne vom gasi odihna pana ce nu vom intra in stapanirea lor! au grait cei doi flacai. - Nici nu cugetati cata bucurie imi fac vorbele voastre curajoase... Care dintre voi socoate ca i se cuvine iarba puterii ?
- Mie, tatuca, deoarece sunt cel mai mare, se grabi sa raspunda unul dintre baieti.
- Daca tu gasesti cu cale ca iti prieste iarba puterii, a ta sa fie! Vei pleca in cautarea ei in ziua cand noi ne vom gasi odihna vesnica. Fii cu bagare de seama, numai, sa pleci in amurg, pentru ca doar asa vei izbandi. Tie, prasleo, iti ramane floarea intelepciunii, dar ciuleste bine urechile: porunca este sa pleci in cautarea dumisale numai la ivirea zorilor. Inseninat ca dupa o binecuvantare, batranul tacu. Mai trecu ce mai trecu si cei doi oameni nevoiasi isi gasira linistea cea fara de sfarsit.
Flacaii ii plansera ca pe niste parinti drepti si iubitori ce fusesera si ii ingropara dupa datina strabuna. Seara s-au imbratisat in pridvorul casei, luandu-si ramas bun unul de la celalalt, iar pe la amurg fratele cel mare o apuca spre rasarit. Praslea mai dormi o noapte in odaia unde vazuse lumina zilei, iar a doua zi, in zori, pleca si el spre soare apune. Parasind batatura saracacioasa, flacaul ce alesese iarba puterii isi facu o cruce de voinic si se intinse la drum. Si merse zile si nopti de-a randul, pana ce ajunse intr-o tara de care nu auzise nici macar din istorisirile celor mai batrani negutatori. Neavand unde-si intinde mindirul peste noapte, ramase acolo, vazand cu mirare ca oamenii de prin preajma locului fugeau de treburi, mai ceva ca Necuratul de tamaie. - Om bun, intreba el un drumet care se nimeri sa-i treaca prin-nainte, ce nume poarta tara aceasta unde numai desfatarile au cautare ? - Potrivite vorbe ti-au iesit din gura, straine, pentru ca te afli in "Tara desfatarilor". La noi, cat este ziulica de lunga, alta n-ai sa vezi decat numai mese imbelsugate, lautari pantecosi, precum si alte desfatari, cate nici nu iti trec prin minte. "Nici in basmele spuse de mosu-meu n-am auzit de o astfel de tara", cugeta flacaul, nestiind ce sa faca. Ar fi ocolit-o pe la hotar, dar cine stie megiesii cum erau si, apoi, pacat de pretiosul sau timp... Dupa o scurta chibzuinta, o lua de-a dreptul, infruptandu-se putin cate putin din placerile care te imbiau pretutindeni. Azi, asa, maine asa, se prinsera desfatarile de el mai ceva ca lipitoarea de piele. Ce sa mai zic, incepuse sa-i dea inima ghes sa ramana acolo pentru vecie. Amintindu-si de legamantul facut inaintea parintilor, se hotari: "Am sa plec neintarziat in cautarea ierbii. Cu ajutorul ei, toate placerile din lume, stiute si nestiute, gustate si negustate, vor fi ale mele!" Se intinse la drum si merse, cine mai stie cata vreme si cata intindere. Taman cand se deprinsese mai bine cu singuratatea, iata ca i se aratara in zare turnurile unei cetati. Avea sa intre in "Tara oamenilor lingusitori si a vocilor promitatoare". Abia trecuse de portile cele inalte, cand, ce sa vezi ? O gloata numeroasa se stransese in jurul sau.
- Calatorule, grai un oarecare, de cand au fost durate portile astea, nu am vazut trecand pe sub ele un om mai curajos si mai intelept decat tine! - Si mai marinimos, adauga altul, lingusindu-l mestesugit.
- Si mai chipes...
- Si mai cinstit...
- Si mai cu frica lui Dumnezeu, urma altcineva. "Oare ce merite neobisnuite am eu, se intreba flacaul, si daca le am, de unde imi cunosc strainii aistea toate tainele ?" Se suci, se rasuci, dar nu gasi raspunsul. La urma urmei, nici nu prea il mai interesa, cata vreme era intampinat pretutindeni cu cele mai strasnice linguseli. Nu trecu mult si prinse o iubire adanca de lingusitorii care se intreceau in a-l lauda si in a-i face pana si cele mai nerusinate hataruri. Cum era sa nu-i placa, daca era numit regele inteleptilor tocmai cand facea cate o boacana sau marinimos cand se vedea a fi cel mai mare zgarie-branza ? Ce mai calea, valea, traia omul nostru ca in gradina inceputului. Intr-una din zile, o voce aparuta ca din senin ii rasuna in ureche:
- Dragul meu, o clipa nu mai zabovi! Ia-ti bocceaua si pleaca neintarziat in cautarea ierbii puterii. Cand o vei avea, vei stapani peste o tara mai mare, cu oameni care sunt mult mai mesteri la a te lingusi. Cu strangere de inima, pentru ca ce-i in mana nu-i minciuna, isi lua ziua-buna de la cei pe care ii indragise atata si isi vazu de drum. Intalni inaintea sa munti inalti si pustiuri fara margine, dar nu se dadu invins. Gandul la desfatarile din prima tara si linguselile din cea de-a doua ii dadea putere sa treaca peste orice piedica. La un timp, dupa ce sparse cateva perechi de opinci si schimba mai multe randuri de straie, ajunse intr-o tara care se deosebea cu totul de cele prin care trecuse pana atunci. Se afla in "Imparatia orbilor". Cauta oameni asemenea celor pe care ii stia, dar in zadar. In loc de placeri, gasea suferinta, iar in loc de laude, avea parte numai de priviri disperate.
- Spune-mi, omule, intreba el un batran, de ce este atata jale in tara voastra si, mai cu seama, de ce ati gasit cu cale sa o numiti "a orbilor" ? - Ehei, straine, multa nenorocire vei vede...a La noi, cand carmuitorii devin din cale-afara de trufasi, isi pierd lumina ochilor. Orbesc si nici macar nu-si dau seama, conducandu-ne ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Sarmana tara! Carmuita dupa cele mai smintite porunci se duce de rapa, iar oamenii sarmani indura toate chinurile iadului. Cand auzi una ca asta, fratele cel mare o lua la sanatoasa si nu se mai opri decat la hotarul tarii, unde isi scuipa in san, zicand pentru sine: "Ce minciuna! Nu se poate ca puterea sa te orbeasc...a Tare imi vine a crede ca si-a varat coada vreun impielitat".
Incredintat de adevarul gandului sau, se mai uita o data in urma, isi facu semnul crucii si pleca la ale lui. De acum, drumul era tot mai greu de strabatut. Vazand stancile uriase si haurile inspaimantatoare pe care soarta i le scotea in cale, flacaul chibzui ca nu mai putea fi mult pana la iarba puterii. Adevarat, nu peste multa vreme zari un munte, cat cerul de inalt. Era muntele puterii. Isi facu siesi curaj si prinse a se catara pe stancile ascutite, invaluite in niste valatuci cu miros de pucioasa. Cand ajunse in varful muntelui, hainele ii erau rupte, opincile sparte, dar inima ii era plina. Avea iarba puterii, care crestea intr-un degetar de pamant galben si uscat. Se minuna cat de mult semana cu matraguna, dar o indesa cu bagate de seama la chimir si se grabi spre casa. Inapoiat in tara de unde venise, uita sa mai treaca pe la coliba parinteasca si se duse direct la imparatie, unde se intampla ca luminatul crai isi dadea obstescul sfarsit fara ca Cel de Sus sa-l fi bucurat cu vreun cocon. Avand iarba puterii asupra sa, feciorul cel mare facu el ce facu si, nu peste multa vreme, se urca el insusi in jiltul imparatesc. ...Ehei, dar multa vreme a trecut de cand nu am mai spus nimic despre praslea.
A gasit el, oare, floarea intelepciunii ? In dimineata care urma plecarii fratane-sau, isi lua si el ramas bun de la peretii cei saracaciosi si de la florile frumos mirositoare din fata casei si o apuca spre soare-apune. Merse cale lunga, intalnind campii intinse si roditoare, munti semeti si paduri intunecate. Il batura ploile, il arse soarele dar nu se opri decat atunci cand intalni o multime nesfarsita de oameni.
- Bine v-am gasit, le spuse, dar ce putere v-a adunat pe toti in locul acesta ?
- Te gasesti pe "Taramul oamenilor nefericiti", calatorule. Aici se aduna oamenii din imparatiile invecinate si, timp de trei zile pe an, isi impartasesc unii altora suferintele, pentru a-si usura sufletul ori pentru a gasi un sfat. "Nemaiauzit lucru", gandi baiatul, hotarand sa ramana o vreme printre acei oameni. In cele trei zile isi pleca urechea la cele mai felurite suferinte si asculta atatea istorii pana ce simti ca i se umple sufletul de pelin. Luand asupra sa o parte din napasta acelor oameni, praslea intelese ca nefericirea nu dormea numai la capataiul celor nevoiasi. Dupa cele trei zile, nu mai era suferinta pe care sa n-o cunoasca. Luandu-si ramas bun de la noii sai prieteni, praslea trase aer in piept, se ruga de sanatate si merse la ale lui. Dupa un drum lung, ce strabatea meleaguri cu pasari cantatoare si gradini inflorite, ajunse intr-o tara de care nu auzise nicicand.
- Ce nume poarta imparatia aceasta ? vru sa cunoasca el.
- Te afli in "Tara tacerii", drumetule, in spuse un oarecare.
- Nemaiauzit nume! De ce se numeste astfel ?
- Pentru ca feciorii de prin partea locului cat si strainii care ne calca tinutul este musai sa indeplineasca un canon.
- Ce fel de canon ?
- Timp de un an incheiat ei colinda in lung si-n lat imparatia, luand aminte la tot ce se intampla. In acest rastimp, ei privesc si asculta fara a putea grai.
- Dar de ce nu le este ingaduit sa vorbeasca ? - Mosii nostri au socotit ca numai dupa un an de tacere si de invatatura oamenii pot grai cu folos. Altminteri, numai isi racesc gura de pomana. In acest an, gandurile lor prind cheag, iar cunoasterea li se imbogateste, fara a fi stricata de vorbe nechibzuite. De atunci, flacaul se supuse canonului, perindandu-se pe unde ii venea la socoteala. Zi de zi, capata noi cunostinte, iar mintea sa devenea tot mai agera. Cand se sfarsi anul, vorbele sale erau cu adevarat mai intelepte. Multumi locuitorilor din "Tara tacerii" pentru tainele capatate si isi cauta de drum. Intelepciunea ii facea inima usoara, calea mai lesne de strabatut, iar singuratatea mai usor de indurat. Intr-o noapte, facuse popas pe malul unei ape. Spre dimineata i se ivi parintele sau in vis si ii zise: Fiul meu iubit, sunt tare mandru de tine. Ai ales drumul cel mai nimerit si ai deprins o invatatura nepretuita. Daca nadajduiesti sa ajungi la floarea intelepciunii, indreapta-te mai inainte spre "izvorul cunoasterii pamantului". Apa lui iti va dezvalui toate secretele. Du-te, fiul meu, si foloseste cum se cuvine puterea pe care ti-o va da floarea! Se trezi mai devreme si o apuca spre apus, in cautarea izvorului. In cateva ceasuri ajunse. Bau din apa lui cu sete, dupa care lasa in urma izvorul si se indrepta spre Campia cea parfumata, unde crestea floarea intelepciunii. Merse zi si noapte, pana ce drumul se mantui.
Acum, inaintea sa se intindea o campie cum nu mai vazuse nicicand, plina de flori minunate ce dadeau un miros aproape dumnezeesc. Dintre toate, numai una ii facea trebuinta. Ca sa o culeaga, era musai sa astepte clipa cand soarele avea sa ajunga in inaltul cerului. Cand imbujoratul se nimeri in locul cu pricina, flacaul nostru se apleca fara ezitare, culese floarea cu sfiala si o puse la chimir. Ducand cu sine plapanda floare de dragaica, o apuca fara zabava spre casa de care il cuprinse un dor nemarginit. Trecu prin aceleasi locuri si, intr-un tarziu, ajunse in tara dumisale. Acolo, ce sa vezi ? Fratane-sau care, pasamite, ajunsese imparat, devenise un om setos de putere, desfranat si crud.
Nimic nu ii mai sta inainte. Avand iarba puterii asupra sa, era cu neputinta sa nu dobandeasca ceea ce isi punea in gand. Praslea ce sa faca ? Se multumi cu casa parinteasca si incepu sa cultive ogorul de care fratele sau nici nu voia sa mai stie. Daca trecu ceva timp si oamenii vazura intelepciunea flacaului ca si mestesugul lui in a tamadui feluritele suferinti, incepura sa-i calce pragul pentru te miri ce. Unii veneau ca sa primeasca un sfat si nu se intampla sa plece nepovatuiti.
 Altii, care umblasera fara spor pe la toti doftorii, veneau sa-si gaseasca leacul si trebuie sa aflati ca nici ei nu plecau netamaduiti. Cand ii veni vremea, isi lua nevasta tanara, frumoasa si curata la suflet, macar ca era saraca lipita. Acum, avea cu cine imparti putinul pe care il agonisea din munca ogorului. Anii treceau si praslea devenea cunoscut in cele patru zari. Veneau la el oameni fara nici o nadejde. Ii primea pe toti si, fara sa le ceara vreo plata, ii vindeca si ii sfatuia. Vezi bine, intelepciunea il facuse, deopotriva, cunoscator de taine si iubitor de oameni. In toata aceasta vreme, maria-sa, craiul, tragea foloase cum putea mai bine de pe urma ierbii puterii. Ii crescusera nemasurat averile, iar pantecul cel indestulat se rasfrangea precum coca peste marginea copaii. Inconjurat de lingusitori renumiti peste mari si tari pentru mestesugul lor, dadea porunci tot mai aspre, care ii faceau pe bietii nevoiasi sa suporte din ce in ce mai greu birurile neomenesti. De nenumarate ori praslea se gatise sa mearga inaintea imparatului si sa-l dojeneasca pentru nelegiuirile lui, dar de fiescare data chibzuise ca inca nu a venit sorocul unei astfel de infatisari. Se nimeri ca intr-o zi craiul sa il cheme el insusi inaintea sa. Ce se intamplase ? De la o vreme imparateasa cazuse la pat si, cu toata silinta vracilor, nu i se aflase leacul. Daca vazu asa, maria-sa isi calca pe inima si il chema pe umilul intelept, macar ca nu dadea o para chioara pe dragostea de care acesta se bucura in randul oamenilor. Inteleptul intra in iatacul imparatesei si, cum nu erau taine pe care sa nu le stie, ii dadu niste plante care o sculara in picioare cat ai clipi din ochi.
- Asa este, luminate imparate, ca puterea nu ti-a fost de nici un folos spre a-ti tamadui muierea ? intreba praslea.
- Asa este, inteleptule. Multumit de raspuns, fratele cel mic pleca la casa lui. Mai trecu ce mai trecu si fu din nou chemat inaintea craiului. De data aceasta, poporul, numultumit de birurile nebunesti, ameninta cu razmerita tocmai cand un imparat dinspre miazazi se pregatea de lupta. Inteleptul aduse inaintea scaunului imparatesc mai multi tarani destoinici si le grai: - Oameni buni, daca maria-sa va micsoreaza birurile, binevoiti sa mergeti la oaste pentru a va apara tara ?
- Mai incape vorba ? zisera oamenii. - Te invoiesti, imparate, sa micsorezi birurile ? - Ma invoiesc, zise el daca nu avu incotro, bucuros totusi ca scapase de razmerita. Multumiti, taranii luptara mai bine ca niciodata si dusmanul fu izgonit numaidecat din tara. Dupa asa isprava, fratele cel mic spuse din nou craiului:
- Asa este, maria ta, ca puterea nu ti-a slujit la nimic nici de data aceasta ?
- Adevarat, recunoscu el cu jumatate glas. Omul cel intelept tacu si se duse la ale sale. Mos Vreme depana ce mai depana din firul sau nesfarsit si iata ca trimisii imparatului batura pentru a treia oara la poarta inteleptului. Ce se intamplase ? Acum, insusi carmuitorul cazuse bolnav si, temandu-se ca va inchide ochii, era framantat de fel de fel de ganduri.
- Milostivule, grai imparatul, mi-e teama ca mor si tare as vrea sa-mi mai vad o data fratele pe care, in ticalosia mea, l-am dat uitarii. N-as vrea sa inchid ochii inainte de a-i cere iertare. Ajuta-ma sa-l gasesc si te voi face omul cel mai bogat din imparatie.
- Sarmane, tot la bogatie iti sta gandul cand trupul tau sta gata, gata, sa-si piarda sufletul bolnav de atata trufie ? Imparatul nu zise nimic.
- La ce folos iarba puterii, maria ta, daca ea te-a orbit intr-atata incat nu-ti recunosti fratele ?
- Tu ? zise imparatul plangand. Tu esti, fratioare ?
- Eu, maria ta, cel care a ales floarea intelepciunii. - Buna alegere ai facut, mai zise imparatul si se stinse sfaramand in pumn ceea ce mai ramasese din iarba puterii. Daca vazura asa, supusii il urcara pe praslea in locul raposatului si se bucurara cate zile au avut de binefacerile florii intelepciunii.

 
 
 
Acest site foloseste cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor. Detalii aici OK