Aurel iti multumeste pentru ajutor!

Aurel Clopotel

Ajuta-l pe Aurel sa afle ce membru al familiei tale intra pe Clopotel! Alege una dintre variantele de mai jos:

Acest site foloseste cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor. Citeste mai mult... X

Aurel iti multumeste pentru ajutor!

Aurel Clopotel

Ajuta-l pe Aurel sa afle ce membru al familiei tale intra pe Clopotel! Alege una dintre variantele de mai jos:

Pasta corectoare

sterge-ti notele proaste

Loz in plic

vezi daca esti norocos

Cumpara clopotei

esti falit, da un sms

Cont VIP

vrei sa fii cunoscut?

Cultura generala

O furnica poate trage de 30 de ori si cara de 50 de ori greutatea corpului.

› vrei mai mult
Versiunea imprimabila

 

Doi feti cu stea in frunte


A fost ce-a fost; daca n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. A fost odata un imparat. imparatul acesta stapanea o lume intreaga, si in lumea asta era un pacurar batran si o pacurarita, care aveau trei fete: Ana, Stana si Laptita. Ana, cea mai in varsta dintre surori, era frumoasa, incat oile incetau a paste cand o zareau in mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, era frumoasa, incat lupii pazeau turma cand o vedeau pe dansa stapana; iara Laptita, cea mai tanara sora, alba ca spuma laptelui si cu par moale ca lana mieluseilor, era frumoasa, - mai frumoasa decat surorile sale impreuna, - frumoasa, cum numai dansa era. Intr-o zi de vara, cand razele soarelui erau mai stamparate, cele trei surori se dusera ca sa culeaga capsune in marginea codrilor. Pe cand ele culegeau capsunele, indata se aude un sir de tropote, ca si cand ar veni si s-ar apropia o ceata de calareti. Era cine era: era tocmai feciorul imparatului venind ca sa mearga cu prietenii si cu curtenii sai la vanat.


Toti voinici frumosi, crescuti in selele cailor, dar cel mai frumos si pe cel mai infocat armasar era... cine altul putea sa fie?... fat-voinic feciorul de imparat. Focul cailor se stampara in zarirea celor trei surori si calaretii detera la pas mai incetisor, pana ce, veniti si sositi, se samtira dusi.
- Auzi tu sora! - grai Ana catre sora sa mijlocie, - daca m-ar lua pe mine, i-as framanta o pane, din care mancand s-ar samti si-ar fi tot june si voinic, mai voinic decat toti voinicii din lume.
- Eu, zise Stana, daca pe mine m-ar lua, i-as toarce, tese si coase o camasa, pe care imbracand-o s-ar putea lupta cu zmeii, trecand prin apa fara ca sa se ude, trecand prin foc fara ca sa se arda.
- Iara eu, grai Laptita, cea mai tanara sora, daca i-as fi sotie, i-as face doi feti-frumosi, gemeni cu parul de aur si cu stea in frunte, stea ca luceafarul din zori. Cand trec pe langa fete, voinicii, chiar si cei imparatesti, vad cu ochii si asculta cu urechile. Ascultand, ei auzira, intelesera, iar intelegand ei sucira fraiele si sarira la fete.
- Sfanta-ti fie vorba si a mea sa fii, sotie de imparat! grai feciorul de imparat ridicand la sine in sa pe Laptita cu capsune cu tot.
- Si tu a mea! grai al doilea in voinicie catre Stana, facand si el precum a vazut pe stapanul sau.
- Si tu a mea! grai al treilea in voinicie, catre Ana, ridicand-o si pe ea in sa.


Facand asa, voinicii pornira spre curtea imparateasca... In ziua urmatoare se facura nuntile si apoi trei zile si trei nopti intreaga imparatie rasuna de veselia oaspetilor. Peste alte trei zile si trei nopti merse vestea in tara ca Ana si-a facut panea; a cules bobi, a macinat, cernut, framantat si a copt panea precum a fost zis la culesul de capsune. Inca de trei ori cate trei zile si de trei ori cate trei nopti trecura si o noua veste merse in tara ca Stana si-a facut camasa: a cules fire de in, le-a copt si melitat, a perit fuiorul, a tors firele, a tesut panza si a cusut camasa pe trupul sotului ei, precum a fost zis la culesul de capsune. Numai a Laptitei vorba nu s-a implinit inca. Dar toate se fac numai cu vremea.  Cand se implini de-a saptea oara a saptea zi, numarata de la cea de intai zi de cununie, feciorul de imparat se arata inaintea voinicilor si celorlalti curteni ai sai cu fata vesela si cu vorba pe de sute si mii de ori mai blanda si mai induratoare decat pana acuma, dand de stire ca de aici nainte multa vreme n-are sa mai iasa din curte, fiindca-l poarta inima sa stea zi si noapte langa sotia sa. Era adica sa se intample - din indurarea lui Dumnezeu - precum a grait Laptita la cules de capsune... si lumea si iarasi intreaga imparatie se bucurau asteptand sa se vada ce nu s-a mai vazut inca.


Hei! dar multe se petrec in lume si dintre multe, multe bune si rele multe! S-a intamplat adica, ca feciorul de imparat sa aiba si o mama vitrega, iara asta o fata mare in par, pe care a fost adus-o cu sine, avand-o de la cel dintai barbat. Si apoi - vai si amar de acela ce cade in asemenea cuserii! Dupa gandul vitregei era sa fie ca fiica sa s-ajunga sotie de imparat si stapana peste imparatie, iara nu Laptita, fata cea de pacurar. Si acum, sarmana Laptita avea sa sufere, pentru ca n-a fost pe gandul vitregei, ci dupa vointa lui Dumnezeu. Vezi! asa e lumea: chiar si acolo e rea, unde o poarta gandul cel bun. Era acuma in gandul vitregei, ca intamplandu-se dupa cum a fost zis Laptita, sa faca pe lume sa creada si sa creada feciorul de imparat, ca nu e precum este si precum s-a zis. Nu putea face nimic, fiindca feciorul de imparat stetea de-a pururea, zi si noapte, langa sotia lui. Isi puse dar in gand, ca cu una sau doua, cu vorbe si iscusinte, sa-l urneasca pe acesta, iara dupa aceea, ramanand Laptita in grija ei, a ei sa fie grija, stia ca nu-i va fi greu sa afie cale si chip.


Cu una, cu doua feciorul de imparat nu se urnea insa din loc. Vorbele zburara in vant si iscusintele ramasera lucru fara treaba. Vremea trecea, ziua se apropia, ca maine-poimame, si feciorul de imparat nu se departa de langa sotia sa. Cand vitrega vazu ca acuma nu e incotro, isi puse piatra pe inima si trimise carte, stire si veste la frate-sau, a carui imparatie era vecina, spuse cum si ce si grai doua trei vorbe, ca sa vina cu oaste si voinici si sa cheme pe feciorul de imparat la razboi. Asta era una buna si cea din urma. Nici nu ramase in zadar! Feciorul de imparat sari cuc de manie cand ii veni vestea, ca acum nu e bine, ca iaca cum si ce, si cum ca ostile vrajmasilor sunt pe cale sa vina, sa intre si sa fie, precum de mult n-a mai fost... Bataie adica, bataie grozava, bataie intre doi imparati!  Vazu si el ca acum a nu e incotro, ca n-are decat sa faca ce e de facut.


Asa sunt feciorii de imparat! Oricat de in drag si-ar pazi nevestele si oricat de-a dor ar astepta sa-si vada fetii, cand aud de bataie, li se zvarcoleste inima in trup, li se framanta creierii in cap, li se impaienjenesc ochii... lasa nevasta si fetii in grija Domnului si pornesc ca vantul la razboi. Feciorul de imparat a pornit ca primejdia, s-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu, s-a batut cum se bate, cum numai el se bate si, cand in a treia zi a crapat zorile, iarasi a fost la curtea imparateasca, sosind cu inima stamparata prin lupta si cu ea plina de dor nestamparat, sa stie ce e si cum, de cand s-a dus! Hei! Dar ce-auzi? Ce vazu? - Imi vine nici sa nu mai povestesc, cand vad atata rautate, atata suflet fara mila si urata si suparacioasa si grozava treaba, incat nici nu se poate spune fara ca sa rasufli o data cu greu! Adica - a fost asa, in clipita cand stelele se sting pe cer, cand feciorul de imparat era numai trei pasi de la poarta curtii, s-a coborat darul lui Dumnezeu si s-a intamplat intocmai precum a fost zis Laptita: doi feti frumosi, feciori de imparat, unul ca altul, cu par de aur si cu luceferi in frunte.


Dar era ca lumea sa nu-i vada! Vitrega, rea precum era in gandul ei, in pripa puse catei in locul copiilor feti frumosi, iar pe copiii cu parul de aur si cu steaua in frunte ii ingropa in coltul casei, tocmai la fereastra imparatului. Cand feciorul de imparat intra in casa si cerca s-auda si sa vada, n-auzi nimic, ci vazu numai pe cei doi catelusi, pe care vitrega i-a fost pus in patul Laptitei. Multa vorba nu se mai facu. Feciorul de imparat vazu cu ochii si asta era destul. Laptita nu si-a tinut vorba, si acuma nu ramase decat sa-si ajunga pedeapsa. Feciorul de imparat n-avu incotro. isi calca pe inima si porunci sa o ingroape in pamant pana la sanisori, ramaind asa in ochii lumii, pentru ca sa se stie ce e aceea, cand cineva cuteaza sa insele un fecior de imparat.


Intr-alta zi - apoi - se facu pe gandul vitregei. Feciorul dc imparat se cununa a doua oara si iarasi rasunara veseliile de nunta trei zile si trei nopti. Hei! dar nu e darul lui Dumnezeu pe fapta nedreapta! Cei doi feti-frumosi nu aflau odihna in pamant. In locul in care erau ingropati, crescura doi paltini frumosi. Cand vitrega ii vazu crescand, porunci ca sa-i starpeasca din radacina.
- Lasati-i sa creasca! porunci imparatul. Imi plac aici la fereastra! Asa paltini n-am vazut inca.
Si apoi crescura paltinii, crescura cum alti paltini nu cresc: in fiecare zi un an, in fiecare noapte alt an, iara in crepetul zorilor, cand se sting stelele pe cer, trei ani intr-o clipita. Cand se implinira trei zile si trei nopti, cei doi paltini erau mandri si nalti, ridicandu-se cu crengile lor pana la fereastra imparatului, si apoi, cand adia vantul si se miscau frunzele, imparatul asculta, asculta zile intregi la soptirea lor. Ii parea ca aude un suspin neincetat, ca o plangere pusa in vorbe neintelese, pe care numai sufletul lui o simtea ca o simtire ascunsa si nepriceputa, care ziua nu-i lasa odihna si care noaptea il tinea treaz. Il cuprindeau fiori in auzul acestei soptiri si totusi ii parea ca n-ar putea sa fie fara de ea.


Vitrega simti insa ce e si cum. Isi puse de gand, ca cu orice pret sa starpeasca paltinii. Era greu, dar mintile muieresti storc din piatra zar. Viclesugul muierilor dezbraca voinicii: ce puterea nu poate, poate dulceata vorbelor, si ce nici asta nu poate, pot lacramile mincinoase. Intr-o dimineata imparateasa se puse pe de marginea patului sotului ei si incepu sa-l ademeneasca cu dezmierdari si vorbe de dragoste. Mult a tinut pana la ruptul firului, dar in sfarsit... si imparatii sunt tot oameni.
- Bine! grai feciorul de imparat cam cu jumatate de gura. Sa fie pe voia ta; sa starpim paltinii: dar din unul sa facem un pat pentru mine, din altul un pat pentru tine. Imparateasa se multumi cu atata. Paltinii fura taiati si nici nu se innopta bine pana ce paturile erau facute si puse in casa imparatului. Cand feciorul de imparat se culca in patul nou, ii parea ca se samte de o suta de ori mai greu decat pana acuma si totusi afla odihna cum n-a mai aflat; iara imparatesei i se parea ca zace culcata pe spini si maracini, incat toata noaptea nu putu dormi.


Dupa ce imparatul adormi, paturile incepura sa scartaie si din aceste scartaituri imparateasa scotea un inteles cunoscut; i se parea ca aude vorbe, pe care nimeni nu le pricepea decat numai dansa.
- Ti-e greu fratioare? intreba unul dintre paturi.
- Ba! mie nu mi-e greu, raspunse patul pe care dormea imparatul, - mi-e bine, caci pe mine zace iubitul meu tata!
- Mie mi-e greu. zise celalalt pat, caci pe mine zace un suflet rau!  Si tot asa vorbira paturile in auzul imparatesei pana in crepetul zorilor. Cand se facu ziua, imparateasa isi puse de gand sa prapadeasca paturile. Porunci dar sa faca alte doua paturi tocmai ca si acelea si cand imparatul merse la vanat, le puse pe aceste pe nestiute in casa, iara paturile de paltini le arunca in foc pana la cea mai mica scandura. Focul ardea; iara in pocnirile focului imparateasa parea ca aude tot acele vorbe de inteles nepriceput. Dupa ce paturile arsera, incat nu ramase nici macar o bucatica de carbune, imparateasa aduna cenusa si o arunca in vant, pentru ca sa fie dusa peste noua tari si noua mari, ca parte cu parte in veci sa nu se mai afle.


Ea n-a vazut insa ca tocmai atunci cand focul ardea mai frumos, se ridicasera in sus doua scantei si, iesind la lumina. cazura tocmai unde au fost crescuti cei doi paltini, iara, cazute aici, cele doua scantei se prefacura in doi mielusei gemeni, din care unul era tocmai atat de frumos ca si cellalt, tocmai atat de bland, cu lana tocmai atat de stralucita. Doi miei, fiecare pret d-o imparatie! Cand imparateasa vazu mieluseii pascand pe sub ferestrele imparatului, sari plina de bucurie la dansii, ii lua in brate pe amandoi si-i duse la sotul sau. Din clipita asta feciorul de imparat zi si noapte nu se gandea decat la mielusei. Ii parea ca in fiecare zbieret iesit din gura lor in fiecare privire afla ceva care ii cadea greu si totusi ii usura inima. Vazand ca sotul sau a indragit mieluseii, imparateasa iarasi prinse gand rau si nu se impaca pana ce, cand cu bine, cand cu rau, cand cu vorbe dulci si cand cu plans, nu facu pe feciorul de imparat ca sa se invoiasca cu pierzarea mieluseilor. Mieluseii fura taiati. Ce nu se putu manca, imparateasa puse sa se arunce in foc... in foc si piele, si lana, si oase, si tot ce a mai fost.


Nu mai ramase nimic. Nimeni n-a bagat de seama ca tocmai pe fundul vasului in care s-a spalat carnea, intre crapatura doagelor, au ramas doua bucatele din creierii mieluseilor. Cand apoi slujnica imparatului s-a dus la vale dupa apa, bucatelele de creieri s-au spalat si au mers cu paraul pana in apa cea mare, care curgea prin mijlocul imparatiei. Aici din cele doua bucatele s-au facut doi pestisori cu solzii de aur, unul tocmai ca si celalalt, deopotriva, ca sa se stie, ca sunt frati gemeni. Intr-o zi pescarii imparatesti se sculara dis de dimineata si-si aruncara mrejele in apa. Tocmai in clipa cand cele din urma doua stele se stansera pe cer, unul dintre pescari ridica mreja si vazu ce n-a mai vazut: doi pestisori cu solzii de aur. Pescarii s-adunara sa vada minunea, iar dupa ce vazura si se minunara, hotarara ca, asa vii precum sunt, sa duca pestisorii la imparat si sa-i faca cinste.


- Nu ne duce acolo, ca de acolo venim, de acolo suntem si acolo e pieirea noastra, grai unul dintre pestisori.
- Ce sa fac dar cu voi? - intreba pescarul.
- Pune-te si aduna roua de pe frunze, lasa-ne sa inotam in roua, pune-ne la soare si apoi nu veni pana ce razele soarelui nu vor fi sorbit roua de pe noi, grai al doilea pestisor. Pescarul facu precum i s-a zis: aduna roua de pe frunze, lasa pestisorii sa inoate in roua, ii puse la soare si nu veni pana ce razele soarelui nu sorbira roua de pe ei. Ce-a aflat? Ce-a vazut? Doi copilasi, feti frumosi cu parul de aur si cu stea in frunte, unul ca celalalt, meat cine li vedea, trebuia sa stie ca sunt gemeni. Copiii crescura repede... In fiecare zi un an, in fiecare noapte un alt an, iar in crepetul zorilor, cand stelele se stangeau pe cer, trei ani intr-o clipita, si apoi cresteau precum altii nu cresc: de trei ori in varsta, de trei ori in putere si tot de trei in intelepciunea mintii. Cand se implinira trei zile si trei nopti, copiii erau de doisprezece ani in varsta, de douazeci si patru in putere si treizeci si sase in intelepciunea mintii.
- Acuma lasa-ne sa mergem la tatal nostru, grai unul dintre copii catre pescar.


Pescarul ii imbraca frumos pe amandoi, le facu cate o caciula de miel, pe care o trasera pe cap, ca nimeni sa nu vada parul de aur si steaua in frunte, apoi fetii pornira catre curtea imparatului. Era ziua mare cand ajunsera la curte.
- Vrem sa vorbim cu imparatul! grai unul dintre feti catre strajerul ce sta incarcat de arme la poarta curtii.
- Nu se poate, fiindca tocmai acuma sade la masa, ii raspunse strajerul.
- Tocmai pentru ca sade la masa! vorbi al doilea fat intrand indaratnic pe poarta. Strajerii se adunara, voind sa scoata pe feti din curte, dar acestia trecura printre dansii precum trece argintul viu printrc degete. Cu trei pasi inainte si alti trei in sus se pomenira tocmai inaintea casei celei mari unde imparatul ospata cu curtenii sai.
- Vrem sa intram! grai unul dintre feti aspru catre slujitorii ce stau la usa.
- Nu se poate, raspunse un slujitor.
- Ei! vom vedea noi daca se poate ori nu se poate! striga celalalt fat, cotind indaratnic pe slujitori in dreapta si in stanga.


Dar multi erau slujitorii si fetii numai doi. Se facu o imbulzeala si o larma inaintea usii, incat rasuna curtea.
- Ce e acolo afara? intreba imparatul manios. Fetii se detera pacinici cand auzira vorbele tatalui lor.
- Doi baieti voiesc sa intre cu puterea! zise un slujitor intrand la imparatul.
- Cu putere? Cine sa intre cu putere in curte la mine? Cine sunt baietii aceia? striga imparatul intr-o rasuflare.
- Nu stiu,inaltate imparate, raspunse slujitorul, dar curat nu-i lucru, caci baietii sunt tari ca puii de lei, incat au strabatut prin strajuirea de la poarta si acum ne dau noua de lucru! s-apoi de indaratnici ce sunt nici caciulile nu si le iau din cap!


Imparatul se rosi de manie.
- Scoateti-i afara, striga el, inhatati-i cu cainii!
- Lasa, ca mergem noi si asa, graira fetii plangand de asprimea ce auzira, si pornira in jos pe trepte. Cand erau sa iasa pe poarta, ii opri un slujitor ce venea in ruptul sufletului.
- A zis imparatul sa veniti, ca imparateasa vrea sa va vada! Baietii se gandira putin, apoi se intoarsera, suira treptele si intrara la imparatul cu caciulele in cap. Era o masa plina, lunga si lata, iar pe langa masa toti oaspetii imparatesti, in capul mesei imparatul si langa dansul imparateasa sezand pe douasprezece perini de matasa. Cand baietii intrara, cazu una dintre perinile pe care sedea imparateasa. Ea ramase pe unsprezece perini.
- Luati caciulile din cap! striga un curtean catre baieti.
- Acoperamantul capului este cinstea omului. Noi avem porunca sa fim precum suntem.
- Ei bine! grai imparatul imblanzit de auzul vorbelor ce iesira din gura baiatului. Ramaneti precum sunteti! Dar cine sunteti? De unde veniti? si ce voiti?


- Suntem doi frati gemeni, doi lastari dintr-o tulpina rupta in doua, jumatate in pamant si jumatate in cap de masa; venim de unde-am pornit si suntem sositi de unde venim; fost-am cale indelungata si am grait cu suflarea vanturilor si am vorbit in limba fiarelor si am cantat cu valurile de apa, iar acuma, in grai de om, voim sa-ti cantam un cantec, pe care-l cunosti fara sa stii! De sub imparateasa sari a doua perina.
- Lasa-i sa mearga cu prostiile lor! grai ea catre sotul sau.
- Ba nu, lasa-i sa cante! raspunse imparatul. Tu ai dorit sa-i vezi, iar eu doresc sa-i ascult. Cantati baieti! Imparateasa tacu, iar fetii incepura sa cante povestea vietii lor.
- A fost un imparat... incepura fetii: de sub imparateasa cazura trei perini deodata.


Cand fetii sfarsira cantecul, sub imparateasa nu mai era nici o perina, iar cand ei luara caciulile din cap si-si aratara parul de aur si stelele in frunte, oaspetii, curtenii si imparatul isi acoperira ochii, ca nu cumva sa piarda lumina de atata stralucire. Si s-a facut apoi, precum de la inceput a fost sa fie. Laptita fu pusa in cap de masa langa sotul ei; fata vitregei ramasa cea mai rea slujnica la curtea Laptitei, iar pe vitrega cea cu gandul rau o legara de coada unei iepe nebune si inconjurara tara de sapte ori cu ea, incat lumea sa stie si sa nu mai uite ca cine incepe cu rau, cu rau sfarseste.